Decadenta?Rezistenta,Inocenta,Compasiune

Puţini dintre noi mai reflectăm profund asupra a ceea ce a devenit la ora actuală viaţa noastră. Unii ne spun că trebuie să ne trăim viaţa, că e mai bine să lăsăm cugetările pentru vremea când vom fi bătrâni. Această situaţie se poate compara cu aceea în care am juca un joc ale cărui reguli le aflăm abia la sfărşit, iar dacă ne păstrăm în această situaţie nu ar trebui să fim surprinşi că, jucând după reguli greşite, am pierdut lamentabil jocul. Totuşi nu este vorba de un joc oarecare, ci de unul cu totul special, care este chiar viaţa noastră. Paradoxal, chiar dacă nu ştim de unde venim în această viaţă şi unde vom ajunge după ce aceasta se va încheia, nu avem timp să ne oprim şi să ne întrebăm încotro mergem. Prinşi în acest cerc vicios, puţini mai au puterea să spună “vreau să ştiu cine sunt, vreau să-mi trăiesc viaţa cu adevărat liber!”


Am citit pe undeva despre o teorie. Daca un ozn ar ateriza fix in centrul unui mare oras, este foarte posibil ca oamenii sa il ignore, sa nu il vada pur si simplu. Creierul cica ignora lucrurile pe care nu le-a invatat, pentru care nu este pregatit. Cica s-ar fi si intamplat treaba asta, cand niste exploratori albi au ajuns pe o insula locuita de niste unii dintr-un trib mai inapoiat. Bastinasii s-au purtat ca si cum exploratorii n-ar fi existat. Ignore. Creierii bastinasilor nu puteau sa inteleaga ce vad, asa ca nu mai transmiteau informatia mai departe. sau ceva de genu' :D

Oamenii caută să construiască baraje pentru a domoli căderea spre “moartea” sufletească . Dar strădania românilor de a opri decăderea nu mai are vigoare, deoarece lecţia conform căreia în unire stă puterea unui popor a fost uitată. Strigătul poetului de odinioară “Opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea!“ nu se mai aude demult în sufletele oamenilor, ci a rămas închis, între pagini prăfuite (dar care pot fi readuse oricând la viaţă acolo unde oamenii pun suflet).

Majoritatea românilor merg cu paşi obosiţi pe aceleaşi drumuri, cu aceleaşi scopuri banale, zi de zi, fără să mai fie în stare, fără să mai vrea să deosebească ziua de azi cu aceea de ieri, pe aceea de mâine de cea dinainte. Sufocaţi de rutina unor vieţi fără bucurii, nu mai au curajul de a-şi încerca norocul pe cărări nebătătorite. Traseele drumului lor amintesc de şinele trenuleţelor electrice cu care se jucau în copilărie. Nu se poate ieşi din ruta prestabilită decât printr-o catastrofă sau, desigur, printr-o minune dumnezeiască. Numai că românilor li s-a atrofiat demult gustul pentru miracol, nădejdea către fericirile care vin pur şi simplu ca o binecuvântare divină. Şi atunci se mulţumesc cu un destin îmbibat de plictis, de monotonie, de apatie, care va duce inevitabil, dacă nu este schimbat, către catastrofă. Totuşi, va trebui să se hotărască foarte curând ce aleg: minunea sau catastrofa...

După atâtea iluzii mutilate, orice plan se ofileşte tăcut. Într-un vertij straniu al derutei, ajung să se contrazică în propriile gânduri, visurile se încaieră absurd, răzgândirile curg ca o hemoragie a sufletului.

Aproape nimeni nu mai are timp de demersuri spirituale. Clinchetul ultimelor monezi din portofel e ca un lacăt care nu te lasă să pătrunzi prin albiile poeziei. E vremea trenurilor care stau prea puţin în gară. Lumea modernă a făcut ca îndemnul “Bate fierul cât e cald !” să prospere. Supravieţuim într-o viteză care e deja un atentat la drepturile omului. Trăim mult mai repede decât în alte epoci. Obsesia de a umple viaţa până la refuz cu diverse sortimente de senzaţii a declanşat o reacţie paradoxală: nu mai avem timp pentru nimic, în timp ce “hoţii de timp” jubileză căci totul merge încă aşa cum ei au plănuit.

Da, stie toata lumea ca banii nu aduc fericirea. Dar lipseste ceva din proverb. Banii nu aduc fericirea absoluta. Pentru aia iti trebuie ceva mai mult. Dar pana acolo, 90% din drum, banii fac totul. N-o sa enumeram noi aci ce poti face cu bani, ca presupun ca toata lumea si-a imaginat ce ar face cu banii daca ar castiga la loto.
In alte tari stiai ca proverbul este spus mai mult la misto?
Pragmatismul vremurilor a impus o lege dură: timpul înseamnă bani, iar banii înseamnă totul. Oamenii au tăiat de pe lista priorităţilor tot felul de lucruri care ţin de suflet, de încântare, de adevărata fericire. Nu mai citim, nu mai medităm la propriile sentimente, nu mai iubim. Un amestec de grabă şi teamă de ratare a făcut ca trăirile poetice să fie înlocuite cu calcule.

Nimic nu se face fără o planificare. Totul trebuie să aibă un “rost”. Tehnica este fascinantă, până în momentul în care răpeşte hrana spirituală.
Nu mai e timp de iubire. Până la abandonarea în faimoasele “mreje ale dragostei”, oamenii se interesează ce meserie are cel vizat, cât câştigă, dacă e o persoană dinamică, dacă poţi avea bază pe el. Dacă toate condiţiile practice au fost îndeplinite, îşi face loc şi câte un miez de dragoste. Amorurile se consumă fără o stare interioară adecvată.
Oamenii nu mai au capacitatea de a sesiza sublima atracţie sufletească ce aduce adevărata împlinire afectivă şi dă viaţă unei relaţii de iubire. “Ritualurile” sentimentale au ieşit din garanţie. Totul decurge rapid, goana este principiul fundamental al comunicării.

Oamenii nu mai au timp pentru ei înşişi. Vor să facă totul deodată. Cândva, fie şi numai băutul ceaiului era o îndeletnicire amplă, tihnită. În prezent, o mână stă pe computer şi cealaltă pe ceaşca de cafea,agitatie maxima,pentru ce?

Daca doresti sa vezi mai multi oameni cunoscuti vorbind despre aceasta miscare de rezistenta da click aici (interesanta miscarea facuta de ziarul jurnalul ..)


Cu o mica paranteza simt nevoia sa redau un mic portret al omului curajos pentru a destinde putin atmosfera creata :

"Tre' sa ai ditamai coa**** sa recunosti ca e altu mai bun ca tine. Noi romanii suntem invatati sa credem ca noi suntem cei mai buni, cu toate ca educatia noastra a fost bazata pe "nu ai voie" si pe "aia nu e bine". E ciudat, cred ca toti copilasii viseaza sa ajunga parinti numai ca sa aiba si ei dreptate in fata cuiva. Indiferent de imbecilitatile pe care le faci, TU trebuie sa ai dreptate.Stiu ca si eu gasesc explicatie pentru orice traznaie am facut, dar incerc pe cat posibil sa ma justific chiar si in fata mea, sa imi explic DE CE am gresit, nu sa intru in categoria 99% care nu au gresit ci asa a vrut doamne doamne, natura, fileul, ei de fapt au avut dreptate dar nu le intelege nimeni logica, etc.

Ce inseamna sa ai coa**? sa te dai la femei cu jumatate din greutatea ta? sa urli ca crizatu cand ti se pare ca ai dreptate? sa iti asumi riscuri stiind ca nu ai nimic de pierdut?

NU. coa** ai cand recunosti ca ai pierdut, cand recunosti ca e altu mai bun ca tine. Coa*** alea te fac ca data viitoare sa fii tu mai bun si sa nu mai pierzi. Coa** ai cand mergi cu 50 prin localitate cand te grabesti ca dracu si apoi te duci si le explici alora care au pus indicatoru de viteza ca sunt tampiti, dai cu ei de pamant si reusesti sa ii convingi ca acolo daca mergi cu 200 la ora nu ai ce sa patesti. (parerea mea)"

La prima vedere tot ceea ce a fost descris anterior pare un tablou trist despre nişte oameni care au uitat de ei înşişi. Românii aproape că s-au obişnuit deja cu el. Totul pare o “întâmplare” nefericită, o “boală” care-i face pe români să sufere. Dacă cineva îndrăzneşte să spună că totul este de fapt un plan diabolic, foarte abil realizat, este catalogat drept paranoic de către presă, este ameninţat de serviciile secrete şi este treptat scos din viaţa socială prin diverse manevre care pornesc de la nivele guvernamentale. Prin toate aceste măsuri, “cineva” doreşte ca nimic să nu perturbe somnul conştiinţei românilor.

Lumea a început să priceapă că îi oferă statului mai mult decât el are bună-voinţa să returneze către populaţie. Şi atunci, printr-o formă firească de revoltă, apare o lehamite păguboasă. Omul nu mai are chef să muncească şi să-şi dedice viaţa unor cauze pierdute din start. Din ce în ce mai multe segmente din populaţie abandonează lupta, căutând refugiu în cele mai inadecvate activităţi extraprofesionale.

Majoritatea românilor care emigrează o fac din cauza sărăciei. Prea puţini mai au şi alte motivaţii. E o dramă să părăseşti definitiv pământul părinţilor tăi. Dacă s-a ajuns până la acest incredibil exod către ţările dezvoltate, aceasta spune enorm despre dezastrul actual. Foamea e doar unul din chipurile mizeriei umane. În urma ei, ca un cortegiu funebru, vin toate celelalte răzvrătiri: ura, înverşunarea, răzbunarea, invidia, furia. În zadar vor trebălui psihologii încercând să depisteze sursa acestor tare contemporane.

Păcatul nostru zilnic (ignorarea sufletului) a devenit o absurdă formă de apărare.

Mai ştim oare cum arată o carte?

Recentul sondaj “C.U.R.S.” a semnalat o realitate dramatică. Apetenţa şi preocuparea românilor pentru cultură au scăzut atât de dramatic, încât ar trebui să fie găsită rapid o soluţie de oprire a derapajului spre dezastrul numit incultură. Din cercetarea realizată de “C.U.R.S.” se poate afla că 48% dintre români nu mai citesc cărţi. O jumătate din populaţia ţării a abdicat de la exerciţiul minţii, de la “fericita zăbavă” despre care cronicarul spunea că: “nu este alta nici mai frumoasă nici mai cu folos în toată viaţa omului zăbavă, decât cetitul cărţilor”. Există oameni care nu au putut niciodată străbate până la capăt traseul dificil al unei lecturi complete, care au răsfoit cu silă şi obidă o carte şi apoi au rămas cu gustul eşecului.

Şcolile nu mai găsesc, se pare, mijloace convingătoare pentru a-i antrena pe copii în “sportul” minunat al cititului. Cu scuza că, după revoluţie, cărţile au devenit inaccesibile din cauza preţurilor imense, oamenii au renunţat să citească. Aceia care nu sunt dispuşi să facă asemenea investiţii în cultură sunt gata să plătească fleacuri de pe urma cărora satisfacţiile sunt înzecit mai mici şi mai puţin durabile.

În fiecare oraş, în fiecare cartier, în cele mai multe dintre comune se găseşte câte o bibliotecă pentru cei care nu au într-adevăr bani de dat pe cărţi. Dar fişele bibliotecilor din ţară sunt tot mai goale, oamenii nu-şi mai ostenesc paşii până în locurile în care se află depozitată înţelepciunea marilor cărturari ai pământului. Scuzele sunt mincinoase. Cei care doresc să citească pot găsi cărţi. Mai rămâne să se hotărască să renunţe la obiceiul cronofag al privitului la televizor, patima păguboasă a ultimelor decenii, să renunţe la nepăsare şi să refuze tentaţia comodă a necunoaşterii, pentru a găsi apoi curajul de a căuta comorile spirituale din cărţi.

"Cu totii stim ce înseamna pasiunea; prin urmare, nu este foarte dificil sa întelegem ce ar putea fi compasiunea. Pasiunea înseamna o stare de febra biologica - este fierbinte, iar tu esti aproape posedat de energiile biologice, inconstiente. Nu mai esti stapânul tau, ci doar un sclav.
Compasiunea înseamna ca ai depasit limita biologicului, ai depasit fiziologicul. Nu mai esti un sclav, ai devenit stapân. Acum functionezi în mod constient. Nu mai esti condus, tras si împins de forte inconstiente; poti decide ce sa faci cu energiile tale. Esti liber în totalitate. De aici încolo, aceeasi energie care devine pasiune se transforma în compasiune.
Pasiunea este desfrâu, compasiunea este dragoste. Pasiunea este dorinta, compasiunea este lipsa dorintei. Pasiunea este lacomie, compasiunea este daruire. Pasiunea doreste sa îl foloseasca pe celalalt ca pe o unealta, compasiunea îl respecta pe celalalt ca scop în sine. Pasiunea te tine legat de pamânt, de mocirla, si nu vei putea sa devii niciodata un lotus. Compasiunea te transforma într-un lotus. Începi sa te înalti deasupra mlastinii de dorinte, lacomie si furie. Compasiunea reprezinta transformarea energiilor tale.
În mod obisnuit esti împrastiat, fragmentar. O parte din energie îti este absorbita de furie, o alta de lacomie, o alta parte este absorbita de desfrâu, iar lista poate continua. Si sunt atât de multe dorinte care te înconjoara, încât esti lasat fara pic de energie; esti secatuit, golit." Osho

Vine asa o vreme in viata omului cand are de ales doua cai in viata lui. Nu ma refer la deciziile de fiecare zi, ma refer la deciziile alea mari care iti pot schimba viata. La care trebuie sa te gandesti.

Vorba francezului 'nu stiu altii cum sunt, dar eu.." eu nu intreb pe nimeni, eu ii las pe toti sa isi joace jocul. Tac, chiar daca stiu. Unora li se pare ca vorbesc mult. E, surpriza, vorbesc mult prea putin comparat cu ce stiu si cu ce nu ma lasa inima sa zic. Imi place sa observ reactiile oamenilor.

Plecasem de la decizii. Cand eram copil, alegeam usor. imi alegeam o masina si un pieton; si ziceam ca daca pietonul trece prin fata masinii eu ma duc la piata... daca masina trece prin fata pietonului, fug cu banii de paine. tampenii.

Acum nu mai pot sa fac asa, ca se presupune ca sunt un adult responsabil. Dar nici de capul meu nu fac, asa ca aleg calea de mijloc. Ii las pe ceilalti sa aleaga pentru mine. Fara sa le spun despre ce e vorba de fapt.



Scrierea acestui articol a fost inspirata din cateva bloguri despre care ma simt dator sa mentionez: unul e acesta , altul este asta, si ultimul e aici